Neverosimil.

Margelele insirate pe o ata formeaza un colier. Visele insirate pe o farama de speranta, viata mea. Petrecem atat de mult timp regretand ceea ce am facut, ne invinuim pe nedrept si ajungem sa ne uram pentru ca nu suntem ca X sau ca Y. Ne pierdem viata intr-o gara asteptand un miracol, dar adormim daca acesta nu vine imediat, fara sa constietizam ca poate trece pe langa noi.
Este trist,nu? Este trist ca tu probabil stai in fata unui calculator, ascultand muzica deprimanta si citesti articolul meu, in loc sa pictezi sau sa dansezi sau sa razi sau sa...
Este trist ca putini sunt aceia care stiu sa zboare de la o dispozitie la alta, sa nu mai planga in ciuda a tot ce li s-au intamplat. De ce ne cautam povesti in carti si ne hranim sufletul cu drama altora, in loc sa ne scriem propria noastra viata? Da, este trist chiar faptul ca enumar acum lucrurile triste.
Ce ironie, probabil te gandesti ca ce scriitor e acela care se contrazice pe sine. Cine scrie ceva fara sa stie unde vrea sa ajunga?!

Si daca ti-as spune ca nu stiu?